Ce faci când vrei să-ți demonstrezi că ești un om bun?

Poate că dai un bănuț omului ce-ți bate disperat la geamul mașinii în intersecție, ori poate nu mai treci ignorând bătrânica de la metrou ce stă zi de zi pe treptele reci, așteptând ceva ce nu mai vine… Ori poate faci mai mult de atât – poate că donezi sânge pentru cazul acela pentru care se cere disperat ajutorul ori poate renunți la  lucruri de care nu mai ai nevoie în viața ta și le dăruiești celor nevoiași, ori poate faci mult mai mult de atât – poate te dedici unor cauze nobile așa cum puțini o pot face, poate donezi anonim ori poate dăruiești din timpul tău copiilor țintuiți de boală pe un pat de spital. Sau poate faci o bucurie unui bătrân singur ori poate încerci să fii prezent și să vezi micile situații în care un alt semen de-al tău are nevoie de ajutor. Poate doar faci complimente unui om ce are nevoie de un zâmbet ori spui o vorbă bună cuiva atunci când are mai mare nevoie de ea..

Nu trebuie să facem gesturi mărețe ca să ne simțim buni, ocazional. Nu trebuie să vină ajunul Crăciunului ca să ne simțim bine dăruind. Fiecare își ”exersează” umanitatea atât cât a fost educat să o facă sau în acord cu măreția caracterului său.

De multe ori rămân mută de admirație în fața unor oameni simpli apți de gesturi de omenie mari – oameni care dăruiesc nu pentru că trebuie să-și demonstreze că sunt buni, sensibili la nevoile celorlalți ci pentru că ”așa se cuvine” – simplu, făra alte explicații. I-aș multiplica dacă aș putea sau i-aș pune să predea materia bunului simț în școli și în Parlament.

Trăiesc într-un oraș în care arareori mai vezi gesturi de omenie pe stradă. Incrâncenați să ajungem undeva mai repede, apăsați de urgențe de tot felul, înrăiți uneori de greutățile vieții – nu mai vedem. Marele oraș în care fiecare își croiește drumul în ritm alert, dezumanizează. Care pe care. Omenia, bunăvoința, amabilitatea, fapta bună rămân de multe ori într-un colț de umbră. Iar când se întâmplă devii ușor paranoic  – mi-amintesc și acum, eram în New York într-o seară ploioasă la un colț de stradă cu o hartă în mână. Un cuplu ce tocmai venea încărcat de la cumpărături se opri în dreptul meu întrebându-ma daca mă pot ajuta. Am fost atât de reticentă și neîncrezătoare că doi străini s-au oprit să mă ajute pe mine fără să le-o cer încât am realizat că m-am defectat. Nu mai recunoșteam amabilitatea, bunăvoința și fapta bună fără să fiu suspicioasă.

Aseară am dat nas în nas cu un Moș Crăciun. Nu din acela cu barbă falsă – era un bătrânel sprințar cu păr alb natural, barbă ușor cârlionțată, ochelari și un zâmbet de om bun. Privirile ni s-au intersectat. Am zâmbit cu nostalgie zicându-mi visătoare : ce-ar fi dacă Moș Crăciun s-ar plimba nestingherit printre noi?  Oare acel ”Dacă ai fost cuminte -vine Moșu!” – auzit atât de des în copilărie, ar mai funcționa și pentru noi adulții? Măcar pentru o zi? Și nu pentru că vine la pachet cu ”dacă nu ai fost cuminte – nu primești nimic” sau creștinește vorbind …”cu asprime vei fi judecat” ci pentru că – așa se cuvine! Dacă nesperat, azi în ajunul Crăciunului fiecare din noi am face un gest de omenie față de un străin în nevoie nu pentru a ne simți mai buni ci pentru că se cuvine – atunci chiar noi am putea preda bunul simț și omenia prin exemplu personal celor din jur – și poate cine știe – se ia.