021/9003

Când dispare iubirea?

5 mai 2014, 0 comentarii
Contactează-mă!

Un restaurant select. Un cuplu elegant, la a doua tinereţe, ia cina în tăcere. Privirile nu li se mai întâlnesc ca altădată. Ochii lui admiră … peisajul – o tânără doamnă de la masa vecină pare a-i zâmbi complice în plictiseala ei, alături de un domn ajuns la vârsta senectuţii. Îşi cercetează sumar e-mailurile, între două intervenţii ale chelnerului, care întreabă politicos dacă cina e ok.

Ea. Îşi simte sufletul ostenit de aşteptare, de veghe, de atâtea speranţe sfărâmate. Nu se uită în ochii lui, dar asta nu înseamnă că nu-l vede şi nu simte ca altădată. Nu mai e al ei de mult şi totuşi a rămas lângă ea. Se amăgeşte că poate, o dată cu trecerea anilor, lucrurile vor intra în normal, însă de prea mult timp, tăcerea dintre ei, neatingerea şi necomunicarea e … normalul lor cotidian. Se uită trecător pe fereastra din dreapta ei: afară plouă şi aşa plouă şi în sufletul ei de mult prea mult timp. Picăturile de ploaie alunecă pe geam la fel ca întrebările ei nerostite, rostogolindu-se uşor pe trotuar. ‘Unde şi când moare iubirea? Se întâmplă pur şi simplu într-o dimineaţă, când constaţi acest lucru subit şi îl simţi prin toţi porii, sau se întâmplă puţin în fiecare zi?’, se întreabă ea în gând.

Tango cu viata

Muzica invadează uşor spaţiul intim al restaurantului. La altă masă, un el şi o ea. Deduc că sunt proaspăt căsătoriţi, pentru că el, încă neobişnuit cu verigheta, o tot mută de pe un deget pe altul. Sunt efervescenţi, îşi povestesc vrute şi nevrute, lumea din jur nu prea există pentru ei – au lumea lor plină de vise şi speranţe, plină de patimă şi dor, acel teren curat peste care încă nu s-au aşezat durerile sau încercările vieţii. Comentează în treacăt cuplul tăcut de la fereastră: “Noi nu vom ajunge niciodată aşa”. Îşi strâng mâinile ca într-o promisiune menită să treacă testul timpului.

Din colţul meu, îi observ de ani de zile, întreruptă fiind doar de câte un telefon pentru o nouă rezervare. Aceleaşi bucurii şi aceleaşi dureri, doar alte feţe.

Unii sunt bucuroşi, dar eu ştiu că doar mimează bucuria – toate gesturile lor atent studiate îmi spun că, de fapt, şi-au pus o mască socială cu care îşi arată celorlalţi bunăstarea şi aparenta fericire. Ei trăiesc pentru ca ceilalţi să îi admire, ei nu mai trăiesc de mult pentru ei.

Alţii au aceleaşi speranţe, la început de drum, când dragostea e în gesturi, fapte, priviri sau în cuvintele ce urmează a fi rostite. Îţi doreşti să le fie bine, să fie înconjuraţi de copii şi părinţi iubitori. Le doreşti să nu ajungă două personaje ce împart tăcute o masă la restaurant, dar atât de departe unul de celălalt. Îţi doreşti să citească semnele prin care iubirea se transformă şi să poată construi mai departe cărămidă cu cărămidă un eşafodaj blindat şi invincibil.

O zăreşti şi pe tânăra care ia masa de fiecare Valentine’s Day alături de prietena sa cea mai bună: e alături de bărbatul acela cu verigheta pe deget. Îi doreşti să nu-şi mai caute iubirea printre promisiuni deşarte şi pasiuni efemere.

Iată că a venit şi Domnul şi Doamna Dumitru. În fiecare an îşi aniversează ziua în care s-au întâlnit prima oară: 5 Iulie 1940, în restaurantul nostru. Aici a funcţionat pe vremuri o locantă, pe care o frecventau, tineri fiind, înainte de război. Sunt fragili ca două păpuşi de porţelan, dar dragostea lor e şi mai puternică, pentru că acum se ţin de mână, sprijinindu-se reciproc. Comandă de fiecare dată acelaşi lucru şi beau acelaşi vin. Glumesc, uitându-se în jur: “Nu s-a schimbat mare lucru, doar feţele noastre sunt mai tinere”, spun ei zâmbind. Vorbesc ceva mai tare şi muzica îi deranjează, dar piciorul ei bate pe ascuns ritmul, pe sub masă. El trage cu ochiul la tânăra de vis-a-vis ce se întâlneşte cu un domn însurat şi zâmbeşte atoateştiutor. Le-au văzut pe toate. S-au iubit. S-au poticnit, dar au mers mai departe, cu îndărătnicia celui ce crede în jurăminte, cu neosteneala celui ce caută soluţii, cu speranţa celui lovit de soartă, cu credinţa în mai-binele zilei de mâine.

Când dispare iubirea? Ia-ţi iubirea la control! Nu o lua ca pe un dat! Nu te amăgi că nu are termen de garanţie! Nu cere mai mult decât dai chiar tu! Dăruieşte mai mult!

 

Articol publicat în Revista Bulevard (5 mai 2014).

Comentarii

Adauga comentariu

Azi ai făcut ceva pentru visul tău?

Resurse gratuite

E-book
gratuit

"Vreau să-mi schimb cariera"
vreau acces

Ghidul tranziției
în carieră

pas cu pas
vreau acces

Public
Speaking

resurse gratuite
vreau acces
Mai multe resurse gratuite
© 2018 Amalia Sterescu Politica de confidențialitate Politică privind Cookies Harta site Designed by: Live Design