021/9003

Stăpâna pădurii

18 iulie 2015, 0 comentarii
Contactează-mă!

Deunăzi, mă plimbam agale cu prietena mea pe o cărare de munte. Mirosul verii ne îmbia la cutreierat poteci ascunse în munte, răcoarea pădurii ne atrăgea ca un magnet, iar pajiștile pline cu florile verii, te inspirau la visare. Deodată de nicăieri apare într-o poiană, o căsuță.

La ușa, o pereche de pantofi sport scâlciați de culoare fosforescentă. Pe coșul casei iese fum, semn că cineva este acasă. În dreapta casei, în mijlocul nimănui, tronează îngrădită o grădină, în ea cresc de-a valma diverse legume necesare traiului zilnic. Casa nu are curent electric, însă se pare că are apa, semipotabilă, aș spune, având în vedere că e căptată din munte, dar nu trece prin niciun alt proces de filtrare.

Tango cu viata

Un cățelus zglobiu apare de nicăieri și ne face simtiță prezența. Pe ușă apare o femeie în jur de 60 de ani. Are părul lung în mai multe nuanțe blonde, prins în coadă. Poartă un tricou lejer și niște blugi rupți în genunchi. Ne salută energică și bucuroasă să vadă chipuri noi , ne poftește la o cafea. Jenate, eu și prietena mea ezităm, dar curiozitatea mă împinge să-mi doresc să aflu mai multe despre această… stăpână a pădurii. Are ceva din basmele copilăriei și nu, căsuța nu-i din turtă dulce și nici vreun măturoi de vrăjitoare nu era parcat prin preajma ușii…

Povestea curge simplu. Femeia aceasta slăbuță, dar cu brațe puternice, cu privirea dârză și un zâmbet primitor crescuse trei băieți – da, fix trei băieți. Îmi trece prin minte articolul meu “Mamă de baieți” în care eu, ca mamă a trei băieți, le spun tuturor: nu, eu nu voi fi soacră cu trei nurori, ci candidată la … azil de lux, pentru că, probabil, asta e varianta modernă a vechiului basm. Zâmbesc autoironic gândindu-mă că mai rău decât azilul poate fi … o exilare în mijlocul pădurii.

Băieții îi sunt mari acum, au propriile lor familii și îngrijesc cum se cuvine de propriile lor gospodării în sat. Are ți nepoți, iar când vorbește de ei, chipul i se luminează. Toți mergeau la grădinița din sat. Uneori o mai vizitau și pe ea și atunci pentru ea era mare sărbătoare, alteori cobora ea în sat și le mai ducea mici daruri din puținul ei: un caș proaspăt, un lapte de vacă, alteori o prăjitură de casă. Soțul i s-a prăpădit acum 12 ani. Pe atunci, ea era funcționară în sat și amândoi plănuiau să construiască această căsuță și să-și petreacă restul zilelor aici. Au și demarat construcția împreună și visau, acolo, sub petecul acela de cer, printre copaci și ciripit de păsărele, la viața lor împreună până la capăt de drum, așa cum își juraseră acum zeci de ani.

Numai că destinul avea alte planuri. Într-o zi, viața soțului ei s-a stins fără nicio alarmă prealabilă, iar ea, ea a simțit că are o datorie față de visul lor, acela de a finaliza căsuța și de a-și trăi restul zilelor aici, în liniștea pădurii, cu spiritul soțului veghindu-i zilele. Așa că locuia aici, în mijlocul nimănui de 10 ani.

– Dar nu vă simtiți singură niciodată aici, în mijlocul pădurii?, iese întrebarea spontan de pe buzele mele.
– Singură? Vai, dar eu nu sunt singură. Eu sunt cu Dumnezeu!

Așa îmi răspunse ea și o cred instant pentru că privirea ei dârza și brațele puternice îmi arată că am în față o femeie mai puternică decât multe din sutele de femei pe care le-am întâlnit în acest an. O femeie pentru care a fi singură nu înseamnă o catastrofă. O femeie care nu se teme de destin și primește fiecare zi ca pe un dar. O femeie care muncește incredibil pentru fiecare zi de supraviețuire la limita decenței. O femeie ce a ales și își respectă alegerea în numele unei promisiuni față de o persoană dragă. O femeie ce în lungile sale nopți la lumina lămpii are suficient timp să stea de vorba cu sine, să se iubească și să se accepte ața cum e – în toată imperfecțiunea ei.

La final, a făcut un gest ce m-a marcat. Din prea puținul ei, din frământarea mâinilor ei, din grijile ei, din nopțile ei fără de somn, ne-a prăgatit un dar: două bucăți de caș proaspăt și ceva roade din grădina ei pe care a insistat îngrozitor să le luam pentru că îi face mare plăcere.

O lecție de bunătate ce îți readuce aminte că ospitalitatea românului simplu nu este un basm, bunătatea omului cu credință nu este o iluzie – statea fix acolo în fața mea, în făptura asta cu fruntea ridată și părul lung și blond strâns în coadă…

Am primit o lecție și am mulțumit pentru ea. Am spus „La revedere” Stăpânii Pădurii, iar în nopțile geroase de iarnă gândul meu bun va zbura către ea.

Comentarii

Adauga comentariu

Azi ai făcut ceva pentru visul tău?

Resurse gratuite

E-book
gratuit

"Vreau să-mi schimb cariera"
vreau acces

Ghidul tranziției
în carieră

pas cu pas
vreau acces

Public
Speaking

resurse gratuite
vreau acces
Mai multe resurse gratuite
© 2018 Amalia Sterescu Politica de confidențialitate Politică privind Cookies Harta site Designed by: Live Design