021/9003

Vânătorul de fericire

21 iulie 2017, 0 comentarii
Contactează-mă!

Nu mai avea mare lucru de oferit, decât un zambet știrb și o privire ce parcă văzuse toată bunătatea și răutatea lumii la un loc. Stătea rezemat de zidul acela, în picioare –  părea cumva aterizat dintr-un  film epocă. Purta pantofi bej în picioare fără de șosete, pantaloni trei sferturi, cămasă albă acoperită de un soi de haină gri cu mânecă scurtă, din bumbac. Părul alb și lung i se zărea de sub pălăria albă cu boruri mici. Pe  diagonala pieptului pornea un soi de geantă ceva mai neconvențională pentru vârsta lui. Cele două brațe i se sprijineau întinse în față pe un baston de lemn, cu o margine frumos sculptată.

Își spunea cu mândrie vânătorul de fericire, nu a lui, a altora. Azi se oprise în fața acelei maternități particulare. Îi plăcea să surprindă cum proaspeții părinți își scoateau cu atât de mare grijă pruncii să dea piept cu viața – parcă acolo pentru prima oară în lumina soarelui mama, tatăl și pruncul nou născut formau un altfel de întreg. Îi plăcea să vadă forfota din jurul fiecărui nou născut ieșit pe acea ușa, mândria nedisimulată din privirea taților și lumina de pe fața mamelor ce încă își țineau protector mâinile pe pântece.

Tango cu viata

Alteori își ruga vecinul taximetrist să-l ducă la aeroport, la sosiri. Aici spectacolul vieții și al emoțiilor pozitive se derula din plin. Stătea acolo ore în șir, pentru el timpul se dilata. Bunici îmbrațișându-și nepoții de peste mări și țări, mame revenite de la muncă de prin Italia și Spania strângând la piept câte-un fiu prea repede înalțat de trecerea vremii. Indrăgostiți înlanțuiți pentru care toată zarva aia și tumultul de oameni – nu exista. Aeroport Sosiri – savura fiecare moment, fiecare strigăt de bucurie și fiecare lacrimă de fericire. Demult nu mai așteptase pe nimeni pentru că nu mai avea cine să vină – îi rămăsese doar spectacolul lumii și cumva îi era de ajuns.

Iubea anumite biserici din oraș, nu prea își făcea veacul pe acolo căci unii, o dată ieșiți pe ușa bisericii se simțeau datori să-i mai întindă câte ceva și asta îl intrista cumva. Se așeza pe bancă la umbră și îi privea pe tinerii aceia proaspăt casătoriți mai mult preocupați de gura lumii decât de propriul moment de fericire. Chiar și așa nu exista mai multă speranță într-un nou început ca în privirea acelor tineri fericiți.

Se întorcea apoi în camera sa, își punea cu grijă pălăria și bastonul la cuier și urma în general cam aceeasi rutină. Din când în când deschidea albumul de familie și zâmbea ușor amar în fața amintirilor – avusese o viață frumoasă și ori de câte ori punea capul pe pernă seara și îi trecea prin minte ca ar putea fi pentru ultima oară – zâmbea liniștit. Trăise frumos și drept, fusese onest,  iubise nebunește, văzuse lumea, lăsase în urmă nu cine știe ce averi  ci toate acele caractere pe care le clădise ca dascăl timp de o viață. Și îi era de ajuns asta, plus zâmbetul lumii.

Comentarii

Adauga comentariu

Azi ai făcut ceva pentru visul tău?

Resurse gratuite

E-book
gratuit

"Vreau să-mi schimb cariera"
vreau acces

Ghidul tranziției
în carieră

pas cu pas
vreau acces

Public
Speaking

resurse gratuite
vreau acces
Mai multe resurse gratuite
© 2018 Amalia Sterescu Politica de confidențialitate Politică privind Cookies Harta site Designed by: Live Design