Anti-burnout. Cu mintea în cada cu gheață

Amalia Sterescu \ Anti-burnout. Cu mintea în cada cu gheață

Capitolul 1. Cati

Cati. Era frumoasă, energică, vocală, total dedicată carierei sale – de dimineața până seara. Adică nu mai era loc de altceva în viața ei la +35 ani. Își dorea foarte mult să fie promovată în ierarhia corporatistă unde de altfel parcursese pași importanți. Orice proiect complex apărea, pe umerii ei ateriza și ea nu știa să spună nu.. Anii treceau, scenariul se repeta, Cati muncea ca o albinuță dar stupul nu-i recunoștea valoarea, efortul continuu. ”Nu era suficient” spunea boardul de conducere iar mintea ei îi transmitea și mai abitir că nu e suficient de bună, suficient de perseverentă, suficient de performantă, suficient de….  Mecanismul corporatist făcea zid în fața aspirațiilor sale de a deveni Vice Președinte într-o industrie dominată totuși de mulți masculi Alfa. Iar ea, avea nevoie de nenorocitul ăla de statut ca să-și facă credibilă povestea pe care și-o spunea de ani și ani, povestea scuză pentru care de ceva timp nu o aștepta nimeni cu drag, acasă.

Într-o bună zi Cati a înțeles că trebuia să părăsească stupul pentru că era doar una din albinuțele invizibile într-o masă de trântori competenți doar  în a-și aloca ideile altora sau în a-și cosmetiza insuccesele până în punctul în care, într-un Power Point animat, chiar semănau cu un succes…

A făcut pe nepusă masă o tranziție în carieră la unul din partenerii cu care lucra adesea și care i-a oferit din start rolul și statutul mult visat. Ce a făcut Cati? A muncit și mai mult pentru că nu-i așa, trebuia să demonstreze că merită acel rol, că e bună, că e performantă, că e perseverentă… Numai că la câteva luni, după mișcarea asta în carieră, în Ajun de Crăciun, ceva din corpul ei a spus un NU așa de răspicat încât s-a chircit de durere pe podeaua casei sale, a mai apucat să dea un telefon unei prietene. Crăciunul a prins-o pe patul de spital unde medicii i-au dat vestea pe care încă încerca să o proceseze. Se stingea. Era o chestiune de zile. Cancer la sân, în metastază. Și atunci, de pe patul de spital, printre flori și șoaptele prietenilor, uitându-se la soarele de afară, a înțeles că viața ei fusese o călătorie cu metroul în care nu vezi mai nimic, doar ecranul device-ului tău care asta știe, să-ți mai servească un mail, o grozăvie, un like sau cel mai probabil .. un task. Nu-și ascultase corpul ori îl ignorase adesea. Nu știa biata Cati care fusese educată să se încreadă doar în mintea ei, că și el, corpul îi transmitea de multă vreme informații relevante.

S-a stins repede Cati, înconjurată de prieteni. Am regretat-o și i-am multumit atunci în gând pentru că m-a trezit, ca atunci când te scufunzi într-o cadă plină cu gheață. Ca atunci când îți vezi viața din exterior cu obiectivitatea unui jurnalist independent și neafiliat. M-am revăzut pe mine cea de atunci. Hăituită. Mereu între două avioane. Mereu îngrijorată. Mereu în luptă: pentru cifre, echipă sau în bătălii cu cine știe ce personaj obscur corporatist, foarte abil în office politics. Mereu suferind de dor, dor pentru copiii mei, dorul de a mă bucura de primăvară, dor de Mine. Nu vroiam să sfârșesc ca și Cati,  fără să simt că trăiesc, deconectată de mine și de cei pe care îi iubeam. Eram în avion, veneam din Korea, eram obosită și înfrântă după ceva ostilități și jocuri de putere cu o echipă de leadership din Asia. Am deschis laptopul și fotografia copiilor mei a apărut pe ecran. Lacrimile au început să curgă șiroaie, era multă durere acumulată în ele, multă oboseală și mult dor de o viață în care să simt că sunt pe drumul meu.

M-am recompus la puțin timp după acel moment. Unii spun că m-am reinventat. My business/my rules – mi-am zis! Numai că, în primul an de antreprenoriat am făcut exact cum a făcut Cati atunci când a schimbat compania, munceam mai mult, mergeam pe un drum nou, cu multă pasiune ce-i drept dar cu mentalități vechi. Nu e de mirare că la finalul primului an de antreprenoriat aveam un burnout de toată frumusețea, ceva probleme de sănătate și o mare tristețe în suflet. Nu e simplu să te dezbraci de viața ta anterioară, de statut, de etichete, de beneficii materiale și să te descompui ca un puzzle,  având o singură întrebare în minte: cum pot fi de folos altfel? Asta-i de fapt reinventarea. Ea nu începe cu o schimbare de statut pe LinkedIN, ea începe în sufletul tău și mintea ta, anticipându-ți devenirea, barierele, greul, învățarea.. Nu întâmplător doar 25% din cei ce fac tranziții de la corporate la antreprenoriat reușesc, pentru că e greu să-ți înfrunți zilnic vulnerabilitățile și să le transformi în oportunități.

Așa că după acel prim an de antreprenoriat mi-am setat niște granite, unele poate neobișnuite pentru lumea în care trăim dar care mie îmi dau ce am nevoie pentru a mă simți în echilibru și a putea scrie relaxat aceste rânduri fără să-mi pese prea mult de etichetările lumii.

  1. Pot să-mi scriu ce vreau pe cartea de vizită. Nu titlul e cel care contează ci valoarea pe care o primești din interacțiunea cu mine.
  2. Week-end-ul e pentru familie nu pentru business iar vinerea e doar pentru sufletul meu, pentru emoțiile mele de orice fel.
  3. Nu voi clădi un imperiu dar sunt dedicată în a  clădi un business apt să le insufle altora motivația de a ajunge la nivelul următor, un business pe care să-l pot gestiona online de oriunde vor fi copiii mei în lumea asta.
  4. Accept să muncesc îngrozitor de mult din septembrie până la mijloc de iunie dar vara e pentru mine! Pentru descoperire, călătorii, romantism, artă, momente prețioase cu copiii mei, pentru hrănirea sufletului meu și a minții mele. Posibil să fi văzut că în această vară am călătorit în peste 30 de locații din diverse zone ale lumii, de la Vest la Estul îndepărtat – face parte din plan😊
  5. Îmi construiesc libertatea interioară și fac zid în fața hoților de timp, spun NU mai des decât o făceam în alți ani și fac rar compromisuri.
  6. Continui să îmi dau peste mână ori de câte ori mă simt vinovată pentru că fac prea puțin, accept cu bucurie că sunt. Aici.

Capitolul 2. Alisa

Își dorise cu ardoare copii, făcuse un număr riscant de fertilizări fără succes, s-a expus deliberat riscului de a face cancer de dragul de a fi mamă. Mamă a devenit într-un final prin adopție, totodată a devenit și Divorțată pentru că soțul nu a gustat ideea și da, a devenit și Bolnavă de cancer pentru că deh, viața asta testează dur firile luptătoare ca a Alisei. Când am cunoscut-o tocmai fusese operată și avea o proaspătă reconstrucție de sân, muncea pe rupte, călătorea mult, avea un rol important într-o multinațională cu amprentă globală. M-au izbit determinarea ei și râsul ei contagios.

Am revăzut-o după ceva ani. Mai bifase încă două boli serioase, muncea în același ritm ucigător, câștiga bani pe care nu avea timp să-i cheltuie, avea prea puțin timp pentru ea și cei dragi ei. Era înlăcrimată. Aveam în fața mea o supraviețuitoare ce părea că nu-și prețuiește darul primit!

 Mi-am permis în mod dur să-i fac cunoștință cu Cati, cu povestea ei. Am fost vehementă chiar. Viața ta Alisa e mai mult decât titlul ăla cu care defilezi prin lume! După câteva minute am realizat că eram în același timp vehementă cu mine însămi, cu cele șase reguli de mai sus și dificultatea mea de a fi disciplinată și de a le respecta… Ce vă imaginați, că sunt un exemplu de echilibru? Ntz. Doar o aspirantă la echilibru, ca noi toți. Uneori îmi iese. Alteori nu. Și atunci corpul spune NU , vorba cărții.

După reinventarea mea profesională am simțit în mine nevoia de a lăsa ceva durabil în urma mea, îi spun intern mai pe englezește ”legacy”. Probabil că đintr-o nevoie de a dărui, de a transforma – combinată cu teama egoistă de a nu fi  uitată când nu voi mai fi aici, probabil că acesta e adevărul. A fost și încă este motorul meu de zece ani încoace. Numai că din nou, motorul ăsta nu știe când să facă opriri regulate, se ambalează adesea căci mintea spune ”Eu Pot” iar corpul dragul de el, mai ridică mâna din când în când și striga stop, pauză!

Capitolul 3. Ioana

Multă vreme am fost pasionată de ideea de legacy. Puțin obsedată aș zice de aici și capacitatea mea extraordinară de a munci cu pasiune în proiectele mele. Să las ceva durabil în urma mea. Să sădesc ceva în mințile și sufletele oamenilor.. mi-am spus.

Și am acționat ca atare. Ceva a zguduit însă nevoia mea de a conta dincolo de timp. Moartea Ioanei.

Ioana. Am angajat-o acum vreo 20 de ani, era primul ei job într-o multinațională. Ioana avea o minte ascuțită, era deosebit de creativă – nu i-a fost greu să urce rapid pe verticala organizației unde lucram cot la cot și să devină un lider important.  Ioana însă avea și ea demonii ei, cu care se lupta zilnic, împărțea lumea în prieteni și dușmani și opera ca atare. Avea tristeți de neînțeles și momente de euforie neașteptate. S-a dedicat carierei, s-a identificat cu mirajul dat de titluri și s-a stins apoi încet, în izolare, când nu le-a mai avut.

Ioana avea un dar însă: să crească lideri.  Când s-a stins, ”stupul” a vibrat, au curs mesajele și părerile de rău, sute!  La înmormântare doar vreo zece însă au venit să-și ia rămas bun, cei pentru care ea cu adevărat a contat. După câteva zile fiecare s-a afundat în rutina zilnică și Ioana s-a transformat în amintire sau poate nici atât. Am realizat atunci că,  chiar de ar fi avut Ioana statui și plăcuțe memoriale pe edificii somptuoase, toți dar absolut toți – suntem condamnați la uitare!

Am înțeles cumva că ”legacy” nu e un scop în sine ci doar o consecință a unei vieți trăite cu sens. Am înțeles că Acum și Aici nu e o lozincă pusă la bătaie de multitudinea de guru spirituali online. Devine o competență oameni buni: să prețuiești momentul. Să nu-ți pierzi umanitatea. Să te construiești pe interior. Să fii conectat cu tine însuți înseamnă pentru mine a fi în echilibru.  Să fii pe drumul Tău cu un scop iar acel scop trebuie să servească întregul, musai zic eu.

A fi în echilibru cu tine însuți devine o competență într-o lume în care emoțiile noastre sunt sub atac 24/24h. Ca orice competență, se cultivă, necesită un întreg arsenal din dotarea proprie – de la disciplină la activități planificate în calendarul propriu așa cum faci cu orice meeting important de business. În programele mele de ”self care leadership” sau ”reframing aging” detaliez mai mult aceste măsuri.

În concluzie nu am vrut să vă întristez scriind despre moarte și dincolo de ea. Am vrut doar să vă ofer o cadă cu gheață virtuală în care să vă scufundați dacă simțiti că alergați după himere, dacă funcționați după false valori inoculate de sisteme care vă vor conectați 24h din 24h. Dacă vă definiți ca oameni după titlul de pe cartea de vizită, dacă statutul/funcția sunt mai importante decât cine ești ca OM, dacă deși ai tot – te simți gol pe dinăuntru! Dacă ai uitat să privești cerul sau să tresari când vezi o lună plină. Dacă alergi dupa a avea în loc să fii.

Data articol: 29 august 2023
Leadership
Leadership

cu Amalia Sterescu

© 2024 Amalia Sterescu Designed by: Live Design