Doamnă, situațiile acestea se termină într-un singur fel: la cimitir!

Totul a început cu o palmă. Nu pentru că a făcut ceva greșit. Ci pentru că a avut o opinie. Un frate al lui, prezent la masă, a râs zeflemitor: „La tine în casă cântă găina, măi?” El s-a simțit rușinat. Și i-a dat. Prima palmă. Într-o casă nouă, cu visuri proaspăt mutate în sertare.

Ea tocmai își lăsase totul în urmă ca să fie cu el. Și-a spus că a fost o greșeală. Că poate a fost provocat. Că nu va mai fi. A rămas. A îndurat.
Injurii. Țipete. Umilință. Ani la rând. Le-a îndurat, ea, copilul lor și toți cei din jur.

O casă în care nu se râdea. O casă în care copilul stătea cu mâinile în urechi numai să nu-l mai audă tipând, ori de teamă. Ori ajunsese să-și dorească ca mama să-i găsească un alt tată, poate va fi mai bine, mai normal…

Anii au trecut.  Zece, douăzeci, cincizeci… Și într-o noapte, cu mintea aburită de alcool și împuținată de demență, după episoade de gelozie cauzate de agentul de telesales de la Teleshop care o suna să-și vândă marfa –  el a decis: pentru ea, e timpul să moară.

Și în timp ce ea dormea chinuită, după o zi de muncă și alte nopți albe, marcate de certuri – s-a urcat cu genunchii peste pieptul ei și cu cele două palme îmbătrânite – a încercat s-o sugrume. Apa curgea în cadă. Intenționa să-i scufunde capul în apă dacă sugrumatul nu-i ieșea.

Cumva un înger l-a oprit și a slăbit strânsoarea. Ea a scăpat. Plină de vânătăi, a umblat pe străzi până la ziua. A doua zi, mai mult împinsă de la spate, a ajuns la Poliție și la medicină legală, Polițistul care i-a făcut raportul i-a spus: ”Doamnă, plecați – situațiile acestea nu se termină decât într-un singur fel: la cimitir!”

Trăise o viață așa, credea că îl poate gestiona… și unde să se ducă? Nu vroia ”să strice rostul copiilor”…

A găsit o scuză în care nici ea nu prea credea și… a rămas. Pentru că avea certitudinea că nu ar fi scăpat cu viață, oriunde ar fi fugit. Trebuia mereu să privească peste umăr. Pentru că frica paralizează. Rușinea te îngroapă de vie. Și speranța te minte.

Nu s-a eliberat decât când el a plecat în altă lume. Târziu. Prea târziu. Copilul ei a crescut. A devenit părinte la rândul lui. Dar de câte ori cineva ridica vocea în preajma sa, o fărâmă din el redevenea copilul de altădată. Cel care se ascundea când tata striga. Cel care învățase că iubirea doare.

Aceasta nu e o poveste singulară. Ironic am putea spune că e o poveste cu final bun.. E povestea a mii de femei. E trauma transmisă între generații. E dovada că femicidul nu începe cu știri de tip breaking news – începe cu o palmă și o tăcere. Și se termină doar când cineva rupe lanțul. Când cineva alege să spună: Ajunge.

Din informațiile existente în presă, reiese că, în România, numai în 2025 în jur de 30-40 de femei au fost ucise din cauza violenţei domestice / de partener/soţ. Femei cu copii în brațe. Femei care au cerut ajutor statului dar nimeni nu le-a apărat cu adevărat. Femei care au lăsat tot și au fugit în lume dar trăiesc cu spaima că partenerul le va găsi.. Femei care nu mai cred în ordine de protecție și în instituțiile care ar trebui să le apere.. Femei care se tem că după eventuala închisoare a partenerului, vor fi vânate din nou. Iar trauma afectează tot în jurul ei, copii, bunici, alte rude.. Creează un lanț în care violența în cuplu – poate părea absurd  – normalul vieții de cuplu.

Un proiect de lege depus în Parlament în octombrie 2025 – intitulat „Proiectul de Lege pentru prevenirea şi combaterea femicidelor şi a violenţelor care le preced” –  defineşte pentru prima dată termenul de «femicid» ca „uciderea cu intenţie a unei femei sau moartea unei femei ca urmare a unor practici care cauzează vătămări femeilor. Conform proiectului, faptele de omor comise de partener, fost partener, în context de dominare, control, refuz al coabitării/căsătoriei ar urma să fie încadrate ca circumstanţă agravantă. În paralel, Ministerul Justiției a lansat în consultare publică,  o iniţiativă legislativă care prevede că omorul comis din motive de gen – inclusiv femicidul – ar putea fi pedepsit cu închisoare pe viaţă.

În timp ce povestea de mai sus rămâne un remix al multor alte poveşti tăcute, realitatea de necontestat este aceasta: legislativul nu mai poate aştepta. Statistici, iniţiative şi rapoarte tind să rămână doar pe hârtie, în timp ce femeile mor.

În România, femeile nu mai trebuie să „spere” că cineva va schimba lucrurile pentru ele. Trebuie să acţioneze, să ceară protecţie, să documenteze, să construiască reţele de sprijin, să nu accepte tăcerea.

Ce pot face femeile chiar azi: documentează fiecare incident – salvează mesaje, fă fotografii, cere procese-verbale. Contactează liniile de sprijin (gratuit, non-stop: 0800 500 333)  adăposturi, ONG-uri – nu eşti singură. Cere impunerea ordinului de protecţie, părăseşte relaţia dacă este periculoasă!

Dacă legea nu merge mai repede ca agresorul, dacă maşina statului rămâne în garaj când se trage alarma, vom continua să plângem victime, nu să le salvăm! Femicidul nu începe cu știri de tip breaking news – începe cu o palmă și o tăcere. Dar și tăcerea și inacțiunea noastră a tuturor în acest caz – ucide.