De ce aleg tinerii să se despartă de angajatorii lor fără niciun cuvânt?

”No show” la cote ascendente în România!!

Dacă ești angajator probabil că nu o dată te-ai confruntat în ultima vreme cu faptul că angajatul pur și simplu nu a mai apărut la serviciu. Nu mă refer aici la situații ocazionale în care angajatul are o situație specială și trebuie să absenteze temporar ci la situațiile în care angajații tineri – studenți sau proaspăt absolvenți – aleg să-și ia ”la revedere” de la angajator în tăcere: fără demisie scrisă, fără preaviz, fără un email amărât, fără un telefon, fără notificare de orice fel. ”No show” este codul pe care mare parte din companii îl folosesc pentru a justifica plecarea angajaților care astfel nu au mai putut trece printr-un ”Exit Interview” și nu au mai dat șansa angajatorului să disece motivele deciziei de a părăsi job-ul.

Mi-amintesc ca acum un an am avut un colaborator care s-a despărțit de mine printr-un SMS – văzând feedback-ul actual de la marii angajatori de studenți și proaspăt absolvenți – cred că am fost ”norocoasă”… atunci am fost tristă. Grupul celor care pleacă după acceptarea ofertei, după sau în timpul perioadei de instruire în noul job, devine din ce în ce mai mare – dar situația nu este aplicabilă doar noilor angajați – se extinde și la cei în primul an de experiență cu compania respectivă.

De ce aleg tinerii să se despartă de angajatorii lor fără niciun cuvânt? Unde au dispărut bunele maniere în business? Iată mai jos punctul meu de vedere:

1. Goana dupa resurse umane – într-o epocă în care recruiterii se dau peste cap să-și atingă obiectivele de recrutare pentru poziții entry level, nu se mai explorează deloc acea parte din CV (dacă e menționată, căci unii trec ce le convine) care pe vremuri era ca o alarmă în mintea fiecărui angajator: Cât timp ai stat la ultimul job? De ce ai plecat după câteva săptămâni…? Despre referințe nici nu mai poate fi vorba… cine mai are timp să consume aceste resurse pentru roluri de entry level? Iar dacă pentru poziți entry level se folosesc roboți/procese automatizate/algoritmi de selecție ce nu iau în considerare semnalele de alarmă clasice – atunci însăși ideea de ”filtru” se modifică. Ce consecință există pentru tânărul angajat? Păi studentul/tânărul dacă știe că nu există consecință – se poartă ca atare! Lasă că merge, și prietenii mei fac la fel și n-au pățit nimic!
2. Bunele maniere în business și cei șapte ani de acasă – au obosit companiile să educe tinerii apropos de norme de comportament în business? Probabil, după mai bine de 30 de ani. Unele nici nu-și asumă acest efort pentru că se pleacă de la premisa că bunul simț se educă acasă, de către părinți și educatori – în școală. Păi mai este aceasta o așteptare realistă? Cumva, odată plecat departe de familie, în marele oraș, să-și facă un rost – tânărul(a) uită de bunele învățăminte mai ales dacă și anturajul este unul neprielnic. Ori dacă de iubită mă despart prin sms, sau Instagram – de ce să depun mai mult efort în depărțirea de angajator? Bunele maniere în business trebuie să facă de acum parte din orice proces de instruire incipientă pentru noii angajați nu de alta dar realizez cu tristețe că unii tineri nici măcar nu realizează că acesta nu este normalul!
3. Teama de conflict și incapacitatea de a-l gestiona. Petrecându-și tot mai mult timp în fața device-urilor electronice și restrângându-și comunicarea la exprimări monosilabice și emoticoane, izolându-se uneori într-o bulă a cărei standarde de comunicare nu se regăsesc în business – de unde ar trebui tinerii noștri să învețe să-și argumenteze o decizie în fața unui angajator ? Să-și asume un conflict de idei/obiective? Să-l gestioneze decent? Să lase acea ușa deschisă la care cei din alte generații încă se mai gândesc uneori ca abordare de bun simț?
4. Imaturitatea emoțională: Degeaba vorbim de IQ dacă în mod frecvent ignorăm în sistemul educațional elemente ce țin de educarea inteligenței emoționale la tineri, de abilitatea lor de a-și inventaria stările și de a alege un răspuns decent la diverse situații.

E nevoie de mai multă implicare din partea celor ce gestionează procesele de recrutare dar și de educație a tinerilor (public & privat) să dea o mână de ajutor și să suplinească un gol de educație care pare că în ultimii ani – se transmite de la părinți – copiilor lor. Căci da – e suficient să-i întrebați pe cei din HoReCa, construcții, retail, outsourcing etc. ce au pătimit în vara aceasta cu angajații lor ca să vă faceți o idee că ”No show” dacă ar fi măsurat la scară națională nu e un fenomen izolat specific doar industriilor care angajează cu precădere tineri. Devine un imperativ în educație – pe lângă multe altele… Eticheta în business ca și abilitatea de a gestiona conflicte, de a argumenta decizii personale sunt abilități ce trebuie să facă parte din bagajul de cunoștințe al fiecărui tânăr, cel puțin în ”normalul” meu.